Obositi …

Am obosit … Da, am obosit sa mai zambim sau sa schitam un gest, sa ne bucuram de o raza de soare sau am obosit sa ne lasam alintati de raza lunii, atunci cand apare pe cer iar stelele ii sunt rochie iar nori dantela.

Am obosit sa zambim celor care ne privesc cu duiosie sau ne zambesc atunci cand lumea noastra se scufunda sau corabia vietii prinde apa si incepe sa se incline.

Obosim privindu-i pe altii cum fericiti se bucura de nimic si din nimic dar de cele mai multe ori mai obositi ne simtim noi de fericirea lor.

De multe ori in incercarea de a primi un zambet, o strangere de mana, o privire calda alergam si obosim, da alergam desi acest lucru ar trebui sa vina involuntar pentru ca reprezinta o stare venita din bucuria fata de viata si obosim. Da’ chiar asa, mai stim sa ne bucuram de viata? Sincer, nu cred, pentru ca observ cu tristete, oameni tristi, oameni gri desi se imbraca colorat, oameni obositi desi nu alearga la maratoane sau nu urca muntele, oameni care spun lucruri mecanice sau le fac mecanic fara a le trece prin filtrul inimii si a ratiunii…din pacate.

Obosim sa ne trezim cu zambetul pe buze din cauza “ploii de afara care ne provoaca depresia”, din cauza “ceasului care nu l-am auzit la timp si din acest motiv am intarziat” sau din varii motive inventate de noi doar pentru a nu zambi.

Obosim sa luptam pentru noi, pentru fericirea noastra indiferent cat de mica sau mare este ea, obosim sa multumim pentru o noua zi sau chiar pentru simplu fapt ca existam.

Am invatat ca atunci cand ma simt un oboist, sa multumesc, sa nu disper si sa nu incetez sa visez si de ce nu sa sper.

 

Si da poate si eu am obosit… poate nu o arat dar sunt si eu sunt om … asa ca ma intind pe pamant si ascult vantul cum imi sopteste cuvinte si cum imi inunda venele cu puterea lui …